luni, 30 noiembrie 2015

Movements




Îmi spune
           - Sunt poetul cafelei iar tu ai pielea de lapte. Cunosc câte ceva din tine. Te fixezi pe o înălțime și faci tot posibilul să o uiți, drept pază împotriva obișnuinței de autosabotaj. Tu tot stai pe tronul ăla al tău în timp ce alții îți poartă coroana. M-am săturat să mă privești ca pe un filtru de poetizare a dragostei. M-am săturat de sinonimia pe care o proclami între sentiment și artă, m-am săturat să privești un proces care e cu desăvârșire idiot, îndrăgostirea, ca pe o operă de artă care necesită ciclicizare. M-am săturat de miopia absurdă pe care o cronicizezi universal cum că am vedea mult mai clar dacă am considera totul, dar absolut totul, artă.

duminică, 15 noiembrie 2015

Love Without Tragedy



- Ce e cu vânătaia dimprejurul ochiului tău?
                - Presupun că te referi la reflexia apusului de pe fața mea.
                - Suntem în școală, dacă nu ai observat.
                - Am nimerit prin tavan când am căzut din cer, Noa.
                - Nu era îndeajuns de lung părul lui Rapunzel, să cobori și tu ca un om normal?
                - Nu a fost o coborâre intenționată.
                - Bine, Lucifer.

marți, 10 noiembrie 2015

2 iunie



2 iunie

Ziua asta a umplut-o Beigbeder, cafeaua cu extra zahăr, din plicuri rupte la mijloc, după cum le-am povestit că inventatorul pliculețelor ăstora s-a sinucis din cauza utilizării greșite adoptate de soctietate – se rup de la mijloc, nu la capete – și bubuitul satisfăcător al abstinenței.

                Invadăm terasa, apoi mă duc să comand cafele, poate nu observă Johnny că am luat ciocolate calde dintr-un impuls brusc dat de zâmbetul  Ioanei, pe care Iacob a hotărât-o barmaniță; mare barman trebuie să fii ca să torni apă în căni și să puști în ele un plic de chimicale, la 80 de bani bucata. Mă întorc la masă, la sufletul ăsta drag și îmi povestește de rateul de ieri. Încerc să îi explic relativ molcom dar cu infatuarea de rutină că există două variante dureroase,
                -Fie se iese în oraș cu mine, fie vă iese orașul din mână în lipsa mea.
                -Taci, tu. Adică nu tăcea, doar să nu mai vorbești.
                E singura persoană căreia știu să îi zâmbesc tihnit și despuiată de camuflări.
                -Să iei cafele, Noa, că te bat.      
                -Și de ciudă îți iau ciocolată caldă.
                După două minute mă întorsesem cu două cești de cafea italiană, esențe tari în cantități mici, ca și dragostea mea.
                -Nu vrei să termini tu cafeaua asta?
                Îi dau groapă fără să îmi ridic ochii din carte. Când termin paragraful, îi spun foarte calm:
                -Asta a fost cea mai rea chestie pe care am băut-o în viața mea.
                -După?
                Ce mă cunoaște omul ăstaaaa.
                -După spirtul ăla cu care ne-am mucit când v-am abandonat în Flying.
                -V-ați mucit?
                Relativ distrat.
                -Da, erai acolo.
                -Să mori tu?
                Close enough.
                -Știi că în seara aia am devenit așa atașat de tine? Adică, na.
                -Ce?
                -Să am grijă de tine. Eram așa și înainte, dar totuși.
                -Atașat de mine? De cea mai egoistă persoană de pe pământ?
                -Da.
                Apoi obiceiuri vechi pe care le tăinuiesc din cauza Casianei. Nu sunt sigură dacă e o condamnare sau o mulțumire.
                -Ești sigur că ești atașat de mine și nu de aroganța mea? Cred că doar te fascinez.
                -Nu.
                Încă odată, doar în fața lui sunt onestă, și doar în fața lui pun botul la onestitate. Johnny nu cunoaște exprimarea în eufemisme și nu învârte substraturile literare. Ăsta e cel mai reconfortant lucru din viața mea în momentul de față.
                -Tre’ să mă vopsesc.
                -Roz?
                - Da, da, roșu...
                Imnul meu de vreo două săptămâni. Doar că de data asta chiar am sunat-o pe coafeză și m-am programat a doua zi.
                -Înțeleg că mi se descarcă telefonul, dar chiar acum mi se descarcă și bateria portabilă...
                Nu înainte să îmi scrie Ruri că n-a mers la lucru azi, îi spun că sunt liberă și ne întâlnim la Sora. Îl zoresc pe Johnny spre Regională și fiind otrăvită de nostalgia anilor '00 și de trend-ul universal al încropirii de mixtape-uri de pe antunci, îl obosesc mental cu șlagăre  de care nu are habar dar le știe cânta pe de rost. În stație dăm de Daria, văd că o sufocăm. Mărită compasiunea cu disprețul și o vei cunoaște pe deplin. Mă urc pe 7 și merg o stație, timp în care fierb într-o răbufnire fortifiantă a faptului că nu am cum să îmi amintesc o oră de pian de care nu voi scrie.
                Cobor - și înapoi la Beigbeder.
                Când dau a cincea pagină de când m-am așezat pe banca din stație, îl văd pe Ruri la doi metri de mine, așteptând să îl observ.
                Următorul sfert de oră din perspectiva lui Vlad.
                -Bună ziua, bine ați venit la TIFF, aici aveți un pliant și „BĂ, AIA E IULIA? CINE PANA MEA E ĂLA? Ah, calm, sigur încearcă să mă facă gelos, întâi Johnny, acum ăsta, mă și fac că n-o văd. Ce penibilă, mă ignoră? Pfuai, vreau să o iau în brațe și să îi pușc o palmă, în ordinea asta, sau încontinuu, mă, eu plec de aici ca să pară că am treabă, nici n-o să intru în cinema, stau pe stradă și să mă pupe undeva.”
                Partea bună e că s-a întâlnit cu un cunoscut la colțul străzii, în fața librăriei, și partea proastă, implicit:
„Deci asta e chiar disperată, acum vine după mine cu acea creatură, ce cocalar, ce voce are, Doamne, chiar vreau să o strâng de gât. Și să călătoresc cu ea prin lume. Vrea doar să o observ, nici nu măîntorc. Unde pleacă ăștia?”
Vlad, lasă-mă să clarific tot. Intrăm în cinema:
-Luăm bilete acum?
- Cât costă biletul?
-12 lei.
-Ceee? 12? Nu mă duc la niciun film. De 12 lei putem să facem altceva, îți zic eu câte putem face...
-Băi, cel de la intrare era Vlad.   
-Care?
Moment în care Ruri începe să arate spre fiecare persoană de la intrare, neținând cont de sexul lor:
-Ăsta?
- A plecat, calmează-te.
Ieșim din cinema și ne pornim spre Cetățuie. La trecerea de la colțul străzii te văd pe tine, Vlad, îți stă aproape bine all black, lângă unul pe bicicletă, pfuai, departe să fi ajuns.
-Uite-l.
-Am chef să-mi bat joc.
Îl trag de mână mai repede decât am tras la sorți solfegiul la verificarea din semestrul al doilea și trecem strada.
Din același motiv pentru care nu îmi imortalizez ora de pian, nu o să vorbesc nici despre ce mi-a zis fraierul ăsta, cert e că mi s-a făcut greață de el, de-aia cruntă, și eram în stare să îl îngrop lângă banca pe care am stat. I-am trântit un trebuiesăplec și am plecat. Aparent, pe tipologia Mureșan, a început să fugă după mine; știu că e genul de lucru pe care îl consideri o satisfacție absolută de-a mea, dar te înșeli, surprinzător, mă scârbesc manifestările astea strivitoare și îmi dau o claustrofobie ipohondriacă. L-am ignorat până am realizat că mergem în aceeași direcție, moment în care l-am scos pe Beigbeder din geantă, mi-am dat shut down și m-am trezit la mall, în cabina de probă.
                Așa că am ajuns acasă, shopaholică în foame generală, cu ochii abunând de lumină, genul de lumină pe care îl are Lujerdeanu de îi spunem că e fumat. Am mers jumătate de drum cu țigara proptită de ureche și cealaltă jumătate cu ea în gură până am ajuns în stație, la o hoardă de frustrați de vârsta mijlocie care găsesc poetice momentele ca ăsta, când o tipă cu mai multe pungi de cumpărături decât se găsesc afoni în Muzică le cere un foc. Vocea tipului ăluia o salt în topul amintirilor mele favorite, genul care te țin trei sferturi de oră pe care le-ai petrecut îmbibat în furnicături și în extazul pe care ți-l dă cheltuitul banilor după câteva luni în care te strangula panica de la simplul gând al cumpărăturile de haine, să nu mai vorbesc de intrarea propriu-zisă în mall.
                -Vaaai, dar câți ani ai? Poate mă prinde taică-tău și mă bate...
                Dacă eram mai focusată pe fața lui decât pe flacăra minusculă spre care m-am aplecat, îmi dădeam filme până îi făceam un portet complet al adolescenței, până în punctul în care m-aș fi îndrăgostit de creația bolii care îmi va pune capăt zilelor.

Lumina stinsa, diseara



Sunt pregătită în fața narațiunii. Așa că spun; Noa spune în sfârșit:
                La o lună după ce te-ai lepădat de mine pe strada Rosetti, la o lună după ce ne-ai stins chibriturile de inima mea și, pe deasupra, m-ai strangulat cu dantela în care te păstram, felinarele de pe strada mea sunt stinse, iar eu stau încremenită în fața iadului ăstuia monocrom, traumatizată de țigara din mâna mea care pare să se odihnească între două lame pulverizate cu nervuri de ceruză.
                La o lună după ce m-am transformat într-o închisoare bipedă, mă îngrozește lumina mașinilor care crestează aleea mea convertită smolii.  
Știu exact cât de departe va trebui să fiu de orașul ăsta când voi fi pregătită să pun pe hârtie visele nopții ăleia.
D mă plesnește cu
                - Nu mai privești cerul de ceva vreme.
                - Se întâmplă îndeajuns de multe aici, jos. Sunt aprinse felinarele pe strada ta?
                - Nu, de ce?
                - A trecut o lună.
                Iar pâcla terifiantă de afară sărbătorește cu mine, digerându-mi culorile și vârând în mine aceeași schizofrenie candidă care m-a traversat în noaptea aceea. De câte ori să îți amintesc că m-ai lăsat în mijlocul străzii?
Ce naiba mai pot să visez?
                Ăsta e doar începutul.
Îmi vei lipsi cumplit, însă te rog să nu mă aștepți.