marți, 27 decembrie 2016

goin in

Ceva realităţi nedigerate din mine s-au ridicat sub forma unei amintiri vaporoase a doi copii care căutau mărunţiş prin casă pentru o ţigară la bucată.
... şi mergeai în şlapi până la alimentara de la 7 Străzi, săreai gardul când îţi era lene să cauţi cheia de la poartă. Câinii se aliniau la gard, aveai gesturile înmuiate în lumină şi caniculă când păşeai prin curte, eu eram un copil colorat - şi nu din vina părului roz.
Erai aşa stângaci, totuşi aveai o acuitate deşirată a membrelor. Erai aşa subţire, măcar că acum eşti şi mai slab decât când te-am cunoscut. Toată fiinţa ta mă punea sub semnul unei admiraţii convulsive.
Nu voi uita niciodată după-masa în care am aţipit în patul parintilor tăi şi m-am trezit pe Cigarette Daydreams. Mi s-a înnodat tot trecutul într-un extaz indistinct. Smulsă dintr-un cadru difuz de film, în camera neluminată; şi mirosul tău de casă în părul meu.
Sunt nişte amintiri într-atât de vitrate încât palpabilitatea piederii lor treptate e insuportabilă.
Şi cumva, după toate astea, am ajuns să te rog să fii al meu.


luni, 19 decembrie 2016

trap



veni, vedi, viciul sterp de a-ți săruta mâna
totul, totul, tot ce spun îmi curmă urma

îți țes pânzele lui van gogh cu un zâmbet gotic
pe ele toată, toată iarna e doar un decor retoric

acum taci, taci melodic ca un duh taciturn
evadând răsturnat din lampă într-un impuls demonic

am partituri pe-ncheieturi
împletituri de portative din vene maladive

nota bene: nu știi notele
nu mă poți citi, sau te temi de rime

per aspera ad astra, apoi aterizez pe
inelul de logodnă al lui jupiter

jupui cosmic vise de pe orice
os rupt de oboseală

e de prisos să-ți explic că tratez doar sănătatea de când
am realizat că-i cea mai cruntă boală 



marți, 1 noiembrie 2016

ştii legenda

unitatea de măsură a bolii tale
sunt secretele, se cred mai înalte
decât tine şi tu
ai 3 metri si jumătate fiindcă
suntem aceeaşi persoană

am mâinile îngheţate transpirate
transparente
par tentacule, iulia, fii atentă
tu eşti medusa, ştii legenda
a fost decapitată, de asta eşti
cu capul în nori

n-o lua aşa, singurul lucru pe care ţi-l voi tăia e
respiraţia, inspiraţia ta
va face infarct când mă va cunoaşte, recunoaşte că te iubeşti
fiindcă mă iubeşti pe mine şi noi
suntem una şi aceeaşi fiinţă

acelaşi cap tăiat, aceeaşi conştiintă


duminică, 30 octombrie 2016

weekend

în nopţile alea de manele amestecate cu vivaldi
de meditaţie amestecată cu horincă şi
de lună amestecată cu lumina lumânării
vedeam afară doar prin geamul fisurat, celălalt
mă făcea să văd prea bine

camera asta e mai mică decât ochii mei
dimineaţa
cu pereţii zugrăviţi cu lapte condensat, zahăr n-ai? n-am
bea-ţi cafeaua ca la mare, cu miere şi cu fricile
sprijinite de umărul meu

iubire, când ţi-ai deschis ochii dimineaţa, a fost
ca şi cum ai rupt plicul unei scrisori
pe care erai devastant de entuziasmată să o citeşti

sper că ştii că azi-noapte te-am prins
agăţându-mi visele în năvodul iubirii tale

ai grijă să nu te transformi în iona


miercuri, 19 octombrie 2016

versus

tu şi cu mine
singurul meu concept spaţial
tu şi cu mine
în fiecare mâine pe care îl rostim
azi
tu şi cu mine
două flăcări bipede
se plimbă prin oraşul de carton
ţinându-se mână
tu şi cu mine
soarele şi lunatica
vor să fie simultan pe cer
îşi cer iertare doar când nu-şi greşesc
şi cât timp vom fi împreună
vom face cu rândul, tu vei fi soarele ziua
iar eu noaptea
cât timp vom fi împreună, dumnezeu va uita
că a creat şi întunericul


vineri, 14 octombrie 2016

toa(m)nă

toamna îți camuflezi coloristic sentimentele
în mormanele de frunze de parcă
sunt poze de polaroid – povestești ostil
cu lumina care se fărâmițează
printre copaci
fără să știi cum să înșfaci
frigul care îți perforează corpul
și să te îmbraci cu vântul
care îți croșetează aburi în jurul
gurii; nu știi dacă plouă așa puțin
fiindcă ai plâns tu mai mult
decât ar putea toamna să plângă
peste parcuri; ești mut în fața
scurgerilor cromatice și în spatele blocurilor
umbrele rod aerul verii trecute
și mușcă până la sânge
copacii
ei sângerează fluvial nuanțe
pe care ești sigur că le-ai mai înfruntat
dar în fiecare toamnă
 uiți ca un bețiv coleric
cum ai luptat


vineri, 30 septembrie 2016

lirică acrilică



de fiecare dată când i se demontează gustul
de pe degetele mele
îi reamestec parfumul cu
pigmentul resemnării – el se semnează
în colțul corpului meu cu o literă
care îmi sigilează existența, stau cu fața
către fețele lui
el pune o pensulă între noi doi
și mă strânge în brațe; pensula
ne perforează pe amândoi astfel
încât purtăm amândoi leziunea
unui deces simbiotic
și colorăm cu acrilice acetice
peste foamea de forme și de formule
prin care ne-am putea declara înfrângerea -
ne ținem în frâu impulsul, atingerea
oricărei culori pe care știu că ai purtat-o
îmi provoacă o supradoză
de spleen, ție de speed
și când mi-am spus că la cât te-am consumat
mi-am format o imunitate, corpul meu
a râs: nu așa funcționează supradozele, de fapt

nici nu ar avea de ce să funcționeze
cât timp nici tu n-o faci