duminică, 31 ianuarie 2016

r u n a w a y



Îl văd bântuit de o mitomanie pe care se străduiește să mi-o îngurgiteze ca pe un aliment de bază. Tu și cu mine pe o autostradă între adevăr și minciună. Nu știu ce te face să crezi că doar fiindcă nu vezi capătul unei autostrăzi, nici nu există. Scumpul meu, autostrăzile și oceanele și iubirea – toate își au căpătâiul, indiferent de amploarea lor.
                Lași atingerile astea străine ale dualității tale să mă zdrențuiască?
                Tu și cu mine, amândoi.
                Ai impresia că scrisul e o refulare accidentală a evenimentelor relativ însemnate? Crezi că scrisul e suprimarea adevărului obiectiv într-o subiectivitate vehiculată de emoții efemere? Adevărul nu e o superstiție scolastică – și adevărul nu e un Tatăl nostru învățat în copilărie, la lumina unei veioze care proiecta pe tavan o umbră asemănătoare Maicii Domnului, tolănită lângă tatăl și sora mea, pe când familia mea obișnuia să fi fost odată ca niciodată. Adevărul e o forță subterană care erupe dintr-un anumit tip de persoană, cea a cărei existență e operată de ferocitatea poftei de orânduială. Așa credeam că suntem.
                Tu și cu mine, mai puțin tu.
                Apoi mai există și cei excitați de corciturile dintre realitate și ficțiune, cei care nu sesizează diferența dintre ficțiune și transcendență.
                Tu și cu tine, de cele mai multe ori.
                Iar acum ne avem povestea înșiretată pe comportament și ne privim prea des ca să mai fim sinceri unul cu celălalt. Ceva ce, în același timp, nu am prevăzut și am prevăzut mai mult ca orice. Așa încât îmi confesez sevrajul de la plăsmuirile tale datorate lipsei de rezistență la realitate. Mă leapăd de imaginile iubirii noastre, pe care le-ai scornit îmbinând greșit piesele de puzzle care par să se potrivească, mă leapăd de ignoranța filantropică de care am dat dovadă. Totuși erau momente în care căldura gurii tale și răceala mobilei din camera mea păreau compatibile, în ciuda faptului că nu formau nicio imagine de ansamblu. Cruzimea cu care mă supuneai la funcționare diurnă m-a dirijat spre zilele în care aș fi presat la nesfârșit flori între buzele tale și la lejeritatea cu care îmi expuneam demonii în fața ta. Simțeam trupește axioma veridicității relației noastre.
Însă noi suntem altceva.
                Tu și cu mine – și mă bucur că am rămas doar eu.


sâmbătă, 30 ianuarie 2016

SIDA la purtător

Salut, bănuiesc că ți-e familiar acronimul fetid SIDA (Sindromul Iacob Darius Acut) – mi-am canalizat marasmul în a inventaria în scris simptomele caracteristice. Ema le numește incurabilități, în dauna convingerii mele că sunt simple consecințe ale incompentenței.
Ești o îmbulzeală de reziduuri ale unei copilării cheltuite pe frustrări care ți-a amputat orice capacitate de a iubi, o simfonie de autosuficiență imundă care se hrănește cu intransingența mediocrității.
Văd că te scalzi în definiții grotesc de puerileale conceptului de părinte și îmi doresc ca acolo să te și îneci – în aceleași piscine de rușine și de complexe de inferioritate față de femeia pe care trebuia să o iubești mai mult decât iubești să solidarizezi cu handicapurile tale emoționale.
Porți 43 la picior și asta e o urmă disproporțional de mare pentru corpul meu ca să mai fie trecută cu vederea. În fața ta, sunt veteranul bântuit de câmpurile de luptă, căprioara paralizată de tirania din privirea vânătorului.
Viața ta se aseamănă unei persoane ai cărei dinți i-au căzut, rămânându-i unul singur - și ăla cariat.
Dacă manifestațiile precizate îți par cunoscute, te sfătuiesc să îți începi imediat tratamentul anti-îngustime-în-gândire ori, în cazul refuzării tratamentului, să îți părăsești locuința actuală pentru a înlătura riscul de a-i infesta și pe alții cu sindromul tău.


marți, 26 ianuarie 2016

Am I dead yet?

- Draga mea, nu vezi că s-a aflat dincolo de porțile tale de polistiren că ești om? Sunt curios cum vei gestiona decepția asta delirantă, care latură din tine ești gata să o sacrifici în dauna utilizării ei drept scut împotriva pietrelor aruncate de adepții propovăduirilor tale?
- Tu nu vezi clar nici după ce ți-ai făcut ochelari? Adepții mei, fie ei revoltați sau utopic de ignoranți, nu cred în pietre, nu cred în porți și cu atât mai puțin, nu cred în mine.
- Fără supărare atunci, însă tu ce anume ai construit?
- Conceptul unei realități concrete în controversa unei credințe într-o realitate personală aproape batjocoritor de ludică.
- Să înțeleg că încă nu te-ai săturat din a parodia realitatea.
- Ah, din contră, conduc generația privilegiată grotescului.


luni, 25 ianuarie 2016

Anti-reţete pentru fericire

Suntem în capete opuse, amândoi privindu-ţi mâinile, sub pelicula spumoasă a luminii candelabrelor, cu ziarul sub cappuccino şi timpul evaporat în cană. Ghiozdanul meu e atârnat de scaun cum ţi-e zâmbetul atârnat de chip.
- Cum ne mai simţim, domnule?
- Sunt... Doamne, mai sunt?
Îţi ridici privirea spre tavan de parcă poţi ieşi la suprafaţa tensiunii ăsteia silnice. Aleg să ignor felul în care încerci să îţi reţii lacrimile, fiindcă nu te mai pot delimita de ipocrizia ta aferată, şi nu am cum să îţi sesizez prefăcătoria, după cum nu am cum să afirm că iarba artificială nu este şi ea iarbă.
- Ia-o uşor.
- O să o iau atât de uşor, încât nici nu vei şti cum te-ai trezit iar în braţele mele, Noa.
Prea uşor...
- Încă eşti încredinţat că suntem meniţi să fim împreună?
- Mă întrebi de parcă există alternativa de a nu fi.
Îmi las cana de cafea din mână şi îmi trântesc cotul pe masă, însă lemnul lipicios înăbuşeşte impactul. Mă pocăiesc de la sângele pe care mi-l simt zbătându-se ca o maree de sirop de afine.
- Mi-e atât de scârbă să scormonesc în trecut, încât par lipsită de argumente, vorbim două limbi diferite.
- Încerc şi eu să îţi recuperez inima.
- Dar n-ai avut nicicând inima mea, am deţinut împreună una singură, iar mie abia îmi ajunge una întreagă, cum mi-ar putea ajunge o jumătate?
Mă uit pe geam. Am certitudinea că aşa arată cerul parizian pe timp de noapte. În Cluj înseamnă doar furtună. Cât despre el, sunt convinsă că vede toată încăperea ticsită de vată de zahăr, la cât de înlăcrimat e. Sunt curioasă cum mă denaturează lacrimile din ochii cuiva.
- Spune-mi ce să fac.
- Nu ţi se pare o problemă că, după toate astea, încă mă pui să mă îngrijesc de tine?
- Noa.
- Dacă sunt pe cale să aud vreun teiubesc, ar fi o idee bună să îţi scrii testamentul de pe-acum.
  Îmi doresc să îi fi aninat picioarele în mrejele mele într-un fel în care să nu se mai fi putut elibera ca să alerge înapoia mea.
Gândesc în tiparul unei discuţii cu el. Adică mediocritatea.
- Minimul pe care îl pot spune este că te plac îndeajuns de mult, încât să caut un sinonim pentru „enorm” care să sune bine, şi astfel am învăţat cuvântul „colosal”.
- Cuvânt a cărui definiţie o ştii, însă a cărui semnificaţie îţi e încă pe deplin străină.
Mereu m-a văzut drept o căsnicie între joacă şi otravă.
- Ai ceva pe colţul gurii.
- Ce anume?
- Cred că lucrurile care îţi stau pe limbă şi refuzi să le spui nu îţi mai încap în gură.
Etc deocamdată.
- Încotro?
- Azi nu sunt îmbrăcată în hartă, îmi cer scuze.
Cică nimic nu ne desparte. Atunci ai făcut nimic-ul ca la carte. Îl distrug eu când mi-e convenient.
- Ce facem?
- Ne deplasăm. Şi fizic, de asemenea.
  Plecăm cu gumele de mestecat inversate. Şi asediaţi de ecourile unei iubiri epuizate.


duminică, 24 ianuarie 2016

Verbatim





Fie menționez în prealabil că sunt blondă, fie va fi de la sine înțeles. O decizie în fața căreia râd de fiecare dată când sunt cu mâinile pe tastatura laptop-ului.
M-am născut sub un alt fel de cer și asta mă alarmează aproape la fel de mult cât mă despovărează de insipiditatea cotidianului. Afirmațiile mele din momentele de luciditate sunt remarci aproape tâmpite, asemenea unui copil care își sesizează vânătăile după ce cade pe scări, asemenea unui pictor care anunță cu voce tare „am terminat!”, și se îndepărtează de pânză și aprobă, și se aprobă.
Îmi spun pentru a mă convinge, și nu din necesitatea unui răspuns. Caut rezultate în prosperitate încordată, totuși observ cu voce tare și nicicând nu mă conving pe deplin. Îi anunț pe copii și pe pictori că vânătăile și pânzele sunt începutul și lucrurile nu sunt nicidecum săvârșite printr-o remarcă ostentativ obiectivă.
... Exact cum sunt eu, ostentativ obiectivă și cinică în cele mai tropicale feluri. Inspir zgomotos și mi se văluresc ochii într-o tulburare colorată și concisă, apoi expir mentă și lumină, și de fiecare dată arăt deplorabil înainte să spun ceva inhibant de inteligent.
Sunt aluatul cuprins de frig. Și mă tem de orice fel de muzică ce m-ar face să mă gândesc și la alții. Nu mă judec nicicând, însă mă asigur că sunt pedepsită.
Crunt. Obișnuiesc să mă aștept singură la coadă și nu încerc să aflu dacă mă deranjează. Conduc tiruri cu care îmi izbesc sufletul; și visez poduri în fiecare noapte, cu toate că nu mă încearcă nicio nuanță de astenie – nu, marea problemă a vieții mele este că după tot ce s-a întâmplat, îmi doresc viața mai mult decât în ziua dinainte, și asta pare să mă dezasambleze tot mai repede.
Sunt destulă de sigură că îmi curge cafeină prin vene.
Următorul lucru pe care mi-l văd sub piele e repulsia – petrecerea și odihna pe care mădularele mele o pasează ca pe o minge de ping – pong prin pieptul meu. Am frig în creștet și frig în tălpi. Îmi cunosc umezeala din vârful nasului și acreala din obraji. Așa arată plânsul la mine.
Mă aștept de când mă știu, cu tot ceea ce sunt. Și tot nu plâng – aștept cu mânie scârboasă și nu plâng. Dar dragostea mea pentru lacrimile pe care sunt incapabilă să le vărs datează din prima zi în care m-am privit în oglindă, în ziua în care am nutrit conceptul de autoportret, din incompetența celor din jurul meu de a realiza un portret autentic.
Și orice altceva se vede cu ochiul liber.
Live -