marți, 23 februarie 2016

Black and White would fit you too




Viciile îmi strangulează negreșit congruența cu idealul pe care îl proslăvesc, subjugat de formalitatea profanității mele. Demonul meu păzitor obișnuia să fie un vecin pisălog, excesiv de intruziv – acum îl port pe umăr asemenea unui număr de înmatriculare a cărei lipsă mi-ar contesta existența.
Tot îmi propun să renunț la mine.
De câte ori trebuie să îi dau realității un ultimatum până să mă elibereze din ostilitatea stagnării? Până să mă pot converti de la consecvența eșecului camuflat în experiență? De parcă realitatea e un verdict al fatalității masochiste, un generator de omogenitate mârșavă cu sanitatea. Sunt diagnosticată cu realism și încarcerată de purgatoriul coerenței, deși aspir la o formă împlinitoare de sminteală. Prețul îndeplinirii vreunui scop lăuntric care se vrea divin este sănătatea mintală. Idealul fărâmițează angajametul la natura umană – totuși natura umană singură este șantajul suprem al apartenenței. Realitatea e parțial împărtășită, neținând cont de dioptriile personale ale celorlalți, însă idealul îl condamn la o sinonimie morbidă cu nebunia. Iar condiția nebuniei e individualismul. Nebunia e damnarea la un adevăr dureros de revelator și totuși de neîmpărtășit, palpabil în nonsensul celui ce l-a nutrit, ceva ce am renunțat să mai interoghez, ceva cu care am încetat să fac compromisuri.
Țicneala. Dragostea dintâi. Companionul meu fidel care mă însoțește drept partener de Sfântul Valentin, an de an.
Realitatea mă consumă ca și opiumul în China secolului XIX.
Idealul e stiloul pe hârtie, iar realitatea e o ghilotină micuță pentru încheietura mâinii care ține stiloul; idealul e similar exuberanței funeste a două liniuțe de cocaină pe marginea noptierei, iar realitatea e anemia lacomă de după euforia consumului. Constanța asiduă a întâlnirilor cu vreuna din ele pe întuneric se sfârșește invariabil cu una dându-se drept cealaltă, cu un sadism de neconceput. Iar eu adorm pe podele spălate cu un vin alb mai sec decât umorul sinistru al liniei fluctuante dintre istorie și utopie. Una din ele îmi deține inima, totuși se încleștează de anonimitatea ei. Iar eu deplâng un oraș încremenit în câteva zile de decembrie, când i-am zărit umbra. Însă eu nu sunt Alice și n-am putut nicicând să-mi urmăresc iepurii, cu atât mai puțin să port rochii evazate care să mă poarte cu o tandrețe aproape umană spre capătul vizuinii. În cel mai rău caz, aș cădea în cap, perforând scoarța terestră până ajung la căldură: în iad.
E greu să iubești când nu ai o direcție în care să iubești.
Nimic nu s-a schimbat, nimic nu mi-a luat locul. Sunt aceeași graniță, sunt aceeași circumscriere a celor două lumi. Nu mă învață nimeni cum să mă clintesc înspre una ori cealaltă, devorez psihic trecătorii de pe o parte și de pe cealaltă, crezând că mă voi îngrășa – dar sunt tot o linie, dunga dintre demență și dependență.
Și orice altceva e un Tetris emoțional: se întregește.