joi, 31 martie 2016

nu plătesc chirie




toate cărțile din cameră
mi s-au mototolit în stomac
într-un origami de spaimă
și apa și visele de pe noptieră
le-am îngurgitat cu servilitatea capitulării
deshumez toamna dintre mădularele mele
origamiul pretinde mult spațiu de care nu dispun
mă încui într-o panică nearticulată
vocile din capul meu vor să cântăm în cor
câteodată sper să-mi observe complezența mimetică
câteodată ne sincronizăm
alteori ader la o grandilocvență ponderată
numai de acustica lamentabilă din corpul meu
compar orice soi de emoție cu mirosul cuverturilor
roz în cameră și roz la mine în cap
singurătatea e un muzeu pe care-l vizitez prea des



miercuri, 30 martie 2016

antinomie



unele iubiri se învață
ca o bagatelă fără tonalitate a lui franz liszt
într-o continuă sincopă
care nu o lasă să se împrindă
la niciun fel de ritm
unele iubiri traversează fusuri orare
care denivelează trupurile îndrăgostiților
într-o simetrie abruptă
care aduce a complinire
și cei doi nu își sincronizează niciodată ebrietatea
unul sec
celălalt demisec, deșertic
palpează continente pe coapsa celuilalt
îi aleargă maratoane în jurul pupilei
fără să fi primit vreun start, simplu
existența lor e certificată de îndoială
dar noi nu putem vorbi despre vreun fel de iubire
noi ne posedăm, vedem câte două-trei filme pe zi
preliminar hemoragiilor conceptuale:
sângerăm antiteze
suntem prea aproape
noi trăim meteorologic
zâmbim din milă
când se oprește muzica



marți, 29 martie 2016

globalizare

#1

ne agățăm de timp ca 
ventuzele de pradă
dar cerneala pe care o secretăm prin ele
nu ne apără nici măcar de noi înșine
întorc spatele vieții - 
fața spre cerul înstelat
îmi traduc cosmosul într-o posesivitate bilioasă
ca un dumnezeu famelic după creație 
van gogh iritat de preaplinul geniului său 
suntem ninși de regrete într-un glob de sticlă
în care înrobim simbioza la care ne-am convertit 
fără îndoială cineva scutură globul cu mâna hazardului
iar noi ne prăbușim la câteva sentimente distanță 
ceva mai mult decât un antract reconfigurator
și în adevăr
cred că sylviei plath i-a fost doar frig sub clopot
frig de glicerină și de sufocare
cuptorul era cald dar nu îndeajuns să topească sticla
înauntrul lui era cald și
ea cu siguranță că și-a pierdut narnia 
prin cuptor 
și s-a dus după ea


luni, 21 martie 2016

sugar, how you get so fly?


Îmi trântesc adidașii și disperarea pe gresia din baia care m-a consolat și anul trecut. Suprapun câteva bucăți din mine cu primăvara lui 2015, acum că exced sentimentul coenestezic de deja-vù al despărțirilor desfigurate de soarele de martie, așa cum se întâmplă și cu virușii gripei.
... Și voiam să îl duc undeva unde să nu existăm, fiindcă altfel ne exorcizăm reciproc îngerii și compunem versuri scrise în miere în loc de cerneală, pe care ni le trimitem înainte să ne declarăm ura.
Totuși mă fărâmițez asupra orașului nostru ca să mă poată găsi oricând are nevoie de mine.
Și știu că aduc frigul.
Pe măsură ce te voi uita, se va încălzi vremea. E foarte bizar să mă reîndrăgostesc de mine.
Stau în autobuz doar cu Dumnezeul bipolar, venind de la M, fiindcă orgoliul are interdicție în apartamentul lui; suspinăm.
Încercăm să edităm ultimele trei luni, dar el nu o prea are cu tehnologia, iar eu nu o prea am cu rescrisul...
- Vreau să rămân aici dar nu știu unde.
Nici n-aș zice că e bipolar.
- Ești prea obosit ca să mai spui ce simți.


gyeee
N.

 





miercuri, 16 martie 2016

waiting & weighting

            Am asediat oglinda cu ochii ăștia ai mei, nu știu când au crescut așa și nu știu când i-a penetrat culoarea asta, dar
                - Vai de capul meu, Noa. Ești un miracol. Ești frumoasă.
                De la mine o cred aproape deplin.
                Ce facem cu el, runway sau runaway?
                E ușor când nu știi ce se petrece, doar el și cu mine, pielea, petele felinarelor pe fața lui întunecată, încleștarea și felul în care strivește începutul de alfa din mine, simultan încurajându-l, să nuuu cumva să îl poetizez – doar el și cu mine. Iar eu în mine:
                -Fă-mi un favor.
                - Orice – zilele mele de atașare claustrofobă s-au încheiat. Ce vrei să fac?
                - ... să te atașezi claustrofobic.



miercuri, 2 martie 2016

Tu, muntele și cu mine



Preaiubite, mereu iubite, dintotdeauna iubite...,


Dragostea noastră are picioare mai scurte ca ale minciunii și goluri mai proeminente decât ale autostrăzii dintre Cluj și Sighișoara, pe care am uns-o cu o suferință epidemică, cu imuabilitatea stingheră a sentinței la înstrăinare.
Am început de atâtea ori – întâi, mascochismul anemic de a fi împreună, cuvintele mele îndrăgostindu-se de parfumul tău, apoi parfumul tău atacând pielea mea; tu, cățărându-te în vârful canapelei ca să privești desenele mele înrămate pe pereții sufrageriei mele, încărcat de gelozia animalică a idolatriei pentru artă care nu te-a lăsat niciodată să aflii dacă mă iubești ori mă venerezi. Un joc de roluri morbid între admiratorul dindărătul unei vitrine și îndrăgostitul psihopat de tandru. În fond, oricare din posturi o adoptai, te comportai la fel: eu sunt o păpușă de porțelan cu licurici în artere și părul înhățat de soare. Fie că așa arătam, fie că asta era opera de artă expusă în spatele vitrinei.
Pielea ta e un vitraliu într-atât de sublim încât am hotărât să nu îl mai privesc, decât să îi deplâng maiestuozitatea umilitoare la fiecare privire aruncată.
... De câte ori pot să arunc priviri înspre un vitraliu, până să-l sfărm?
Te visez strangulând flori pe care vrei să mi le dăruiești în pumnul tău de artizan al eșecului, în fața mea, înăuntrul meu, printre păsările colibri pe care le simt în stomac când mă privești ca pe un șirag neterminat de perle – ca pe ceva prețios, totuși integral inutilizabil.
Te chem să mă iubești mai exhaustiv ca ultima oară. Învață-mă o nouă nuanță a egocentrismului, o glorie mai dureroasă a înfrângerii, o frumusețe exotică a despărțirii. Iubește-mă din nou, ca să mă părăsești cu mai multă plasticitate de data asta; cu vânătăi afective nedigerate și cu mai puțină eleganță. Găsește noi feluri de a-ți declara dragostea, ca să te dejoc cu alternative noi de a mă frânge. Dragostea noastră se autosabotează fiindcă amândoi tânjim la a ne consacra propriei persoane cu o loialitate inumană. Dragostea e doar un omagiu pentru egoismul de care suntem capabili. Suntem într-o criză de raiuri și iaduri, ne-am subscris la umanitate în aceeași zi în care mi-ai spus că mă iubești; de-aș fi știut că „și eu” e o pecete în sângele meu, ca un virus inamovibil al altruismului...
Un „și eu” incomplet: „și eu mă iubesc”...