vineri, 30 septembrie 2016

lirică acrilică



de fiecare dată când i se demontează gustul
de pe degetele mele
îi reamestec parfumul cu
pigmentul resemnării – el se semnează
în colțul corpului meu cu o literă
care îmi sigilează existența, stau cu fața
către fețele lui
el pune o pensulă între noi doi
și mă strânge în brațe; pensula
ne perforează pe amândoi astfel
încât purtăm amândoi leziunea
unui deces simbiotic
și colorăm cu acrilice acetice
peste foamea de forme și de formule
prin care ne-am putea declara înfrângerea -
ne ținem în frâu impulsul, atingerea
oricărei culori pe care știu că ai purtat-o
îmi provoacă o supradoză
de spleen, ție de speed
și când mi-am spus că la cât te-am consumat
mi-am format o imunitate, corpul meu
a râs: nu așa funcționează supradozele, de fapt

nici nu ar avea de ce să funcționeze
cât timp nici tu n-o faci 


luni, 26 septembrie 2016

le vie en drogues



nu mi se întâmplă nimic și
tot ce pățesc e identic
îți cunoșteam toate cămășile dinainte
să știu că trăiești
îmi spălam cearșafurile în clorox
fără să-ți știu culoarea părului
seară de seară visam la vie en rose
piesa preferată a mamei tale dinainte
să fi apărut
mă făceam praf pe edith piaf
rulam pe moulin rouge mugurii trandafirilor
pe care urma să ți-i dăruiesc
agățam în cuier forma gecilor tale
îmi abuream oglinzile din casă cu
parfumurile tale ieftine de vanilie
ca să te pot recunoaște după miros
atuni când vei fi apărut - și ai dispărut
înainte să apuc
să uit de tine 



luni, 19 septembrie 2016

du-te - vino înapoi

şi coapsele tale de zahăr
nu se dizolvă în cafea, ştiu răule
că vorbesc prea des despre cafele dar
băieţii vin şi pleacă şi fetele
doar se apleacă
cafeina şi nicotina sunt perene pe răni
băieţii vin cu vin şi eu
plec cu regrete
am văzut prea multe ca să încep
să şi ascult, ascut caninii din gura
copilăriei mele doar ca să îi interzic
să mă muşte
o dresez să stea culcată inculpată şi
în special o dresez
să facă pe moarta


miercuri, 14 septembrie 2016

abonament

Dragostea ta e o plantă căţărătoare cu frică de înălţime. Să ţi-o zic mai pe faţă sau mai pe buze? Deja ştie toată lumea cum mă păleşte inspiraţia în staţia de autobuz, o fi rezultatul aşteptării a ceva ce ştiu deja că urmează să vină, doar că m-am urcat vara trecută pe autobuzul greşit şi am dat ture cu el mai mult de un an. Şi am coborât de multe ori, crezând că îşi va schimba ruta, ştii, semăna cu autobuzul bun, avea şi el farurile verzi ca tine şi probabil că asta m-a bulversat. Şoferul ăla lucra la negru, sper că încă îmi urmăreşte toată lumea metafora. Dragă Ra... tuc, de data asta am urcat pe autobuzul bun, doar că acum aştept ca şoferul să scape de răul de maşină. Şi dacă asta nu se întâmplă, dă-o naibii, că îmi iau eu carnetul...


marți, 13 septembrie 2016

13:13




           Tot ce îmi doresc de la viață e ca prologurile mele să fie integral univoce epilogurilor. Așadar;
La șaisprezece ani, eram scurtcircuitată de o narcolepsie neglijabilă, beam mai mult ceai decât un britanic ofticat și ascultam doar piese care îmi instaurau un optimism deconcentrant. Mă disociam configurativ de prezent ca să pot scrie cu o obiectivitate sintetică și ca să nu fiu nevoită să trăiesc chiar fiecare moment. Fiindcă funcționam pe fondul unei serenități psihotice pe care mi-o induceau oamenii pe care îi așteptasem de atâtea luni. Și le substituisem lipsa cu stafiile potențialului diferitor imbecili – scuză-mă: diferitor rudimentari –, ca să mă distrag de la versiunile incalificabile pe care trebuia să le îmbrac ca să supraviețuiesc printre ei.
La șaisprezece ani eram sigură că am doar cincisprezece – la șaisprezece ani, cincisprezece ani erau prea mulți iar eu nu știam cum să vorbesc mai tare când ieșeam la țigară în pauze. La șaisprezece ani, nu mai aveam bani de țigări și așteptam gala olimpicilor mai ceva decât așteaptă David Guetta să i se conecteze USB-ul ca să poată începe concertul. Aveam zile grele dinainte să le trăiesc, fericirea era cumplită iar mutația mea genetică de scriitor melancolico-angoasat de clișee și băutor de ceaiuri ieftine mă încuraja să stric ceva, din certitudinea vorace că voi reuși să mă feresc de banalitate.
Totul merge bine - și e insuportabil. Mă știu pierde și singură, nu știu de ce simțeam că am nevoie de ajutor.
Mă știu găsi și singură, nu știu de ce simțeam că am nevoie de ajutor.

Și mă repet doar când tac din gură.