miercuri, 24 mai 2017

lucruri fragile & colorate


voi doi vă știți, le ziceau horoscopul și cearcănele. orgoliu de nămol, nu te zbate, mi-a zis că lumina stă unde o pui, dar întunericul se mută unde vrea el. și noaptea era undeva între ei pe canapea, decojind oase obosite pe care le umplea de flori și zicea                                                                                                dragostea e o eroziune                                                                                și nu găseau o zi neruginită în care să tragă perdelele. lipsea totul, primăvară  de ciment, nu-i întrebase nimeni dacă vor să fie reali.                                                         erau la două-trei mușcături distanță de adevăr.                                         pe atunci viața nu era doar                                                                                                         roșcate trap planete și staropramen                                                                   mintea necalibrată, corp de colibri, o umplea de vitralii și o golea de mitralii: femeie cu aromă de război și de savarină, închisă într-o singurătate de carton – el cumpărase hârtie de împachetat.                                            i s-a trimis prin poștă. a scos destinul din destinatar.



miercuri, 17 mai 2017

tiimmy turner

i bet you fuck like a fairy on acid
avea câte o zână pe fiecare umăr, îi săpau bănuieli în piele, tu ești aleasa
dar ea nu știa să aleagă nimic
îi plăcea zborul narcotic al zânelor ei, titireze de sticlă, când i se învârteau în jurul gâtului și îi ziceau
tu ești aleasa
dar ea n-a ales asta
i-au zis că-i vor împlini toate dorințele, cu condiția ca ceea ce își dorește să nu ajute pe nimeni
și era închisă într-un castel de viruși și speranțe
cu pereți prin care nu-și auzea gândurile și geamuri care se închideau cu nasturii pe care îi folosea pe post de ochi pentru păpușile ei
din robinete curgeau cioburi și tutun uscat
încerca să mobileze castelul, dar devenea tot mai gol
și-mi zicea tristă nu am destule gratii pentru
toate oglinzile pe care vreau să le pun în baie
mi-e așa frică de fata care mă privește
și încerca să-și dorească ceva, dar îi plăcea să creadă că are totul, zânele nu oboseau, i se învârteau prin cutia toracică cu aripile-lamă, tu ești aleasa. și prin scrumul alb al unui cer ars se prăbușea muzica pe podea, îi intrau sunetele în talpă ca niște așchii grotești și ea nu se putea opri din dansat
tu ești aleasa
și își dorea să nu fie, dar asta ar fi însemnat să își pună o dorință
ea voia să aibă totul fără să își dorească nimic
și o durea fiecare stea pe care nu putea s-o salveze, obsesie spastică
și gândea ca un incendiu, îngropa și dezgropa viitorul altora ca să găsească o dorință egoistă
dar n-avea putere să le spună n-am voie să vă ajut dacă vreau să trăiesc
și a ales între ei și ea și ei nu i-au mai spus
tu ești aleasa
n-a mai ales-o nimeni și s-a frânt sub o dorință nerostită

voiam să-l aleg pe el, știu că nu-i alesul meu


marți, 16 mai 2017

prin fum

   ochii atât de frumoși, păcat că sunt pe fața ei. sentimentele i se fac teanc și 
le vinde pe oszer, unde sunt standuri de manele și miros de turtă dulce. în eclipsa dintre sânii ei se nasc toate fobiile, zodii electrice care învârt planetele pe degete, 
și în cameră e rece, e rece, îți promit că mâine te vei trezi roșcată și 
îmi vei pune muzică și mi-o vei pune prin fum prin fum 
simt nevoia să o sugrum câteodată, e frumoasă prin fum de-mi vine să o înjur. 
îmi arată poezii din fum și din piele, poezii ale unor oameni care nu vor să fie poeți – și-o are pe venus în pupilă, dar nu mai vrea să iubească, plutește prin tricourile mele 
și se descalță de cuvintele cu care am murdărit podeaua. 
și e așa slabă încât văd cosmosul din ea prin fum prin fum  









sâmbătă, 13 mai 2017

noi x sângele



noi şi sângele
dimineaţa la 4
eu cu glezna în iad
tu cu mintea în franjuri
era frig, încă e
nu mai am vieţi să înţeleg
nu mai am morţi să te caut
îţi xeroxez privirea şi
mototolesc până la sânge originalul


duminică, 7 mai 2017

poem din salivă



i-am zis:
am
flori de greață în stomac
picturi, stânci și chakre în cap
nu-i nimic de controlat, nimic de plasat, nimic deplasat
semnez cu vânătăi de dantelă pe
gâtul tău de bumbac și cu
 dinții în piele, să știu că
ceva am însemnat
cezură, cenzura
remușcările, asceza
mușcăturile, bezna
un poem din salivă –
s-a decolorat, decupat, ce crunt act,
am alunecat
din noapte-n zi sau invers
înspre ultimul vers, epitet
șters, blank intens
lacrimi, sânge și sper... mă înțelegi tu, nu-i stres...






vineri, 5 mai 2017

Mi-am zis la naiba, eu nu mă voi căsători niciodată. Maxim logodnă, minim despărțire. Cred că eram în viață când am gândit-o, și am mototolit gândul ăsta până a încăput pe lama unei prăpastii, fiindcă ocupa prea mult loc în mine.
Pe ceafă am un semn în formă de V și sunt sigură că e de la viață, dar apoi vin și zile în care sunt sigură că e de la vremetrecevremevine. Totuși, ar trece ceva timp până să învâț să simt că trece timpul.
M-am obișnuit cu gânditul pe muzică, să știi că e oribil să gândești a capella, dar aici e o tăcere arctică, pustietatea e atât de adâncă încât pare o nemărginită prezență. Mi-am suprapopulat capul cu un teanc de hârtii, gândurile n-au mai avut cerneală și a trebuit să fac câte un nod în mijlocul fiecărei propoziții ca să nu-mi picure cuvintele prin ochiul ăsta de ac. E prin mijlocul frunții. 
Înnebunesc? Întreb pentru un prieten.
Pune jos camera și nu mă mai întreba. Ce ți-a crescut părul, habar nu am cine ești de la atâta vopsea. Ce ești tu, palimpsest? Demachiază-te de secundele pe care le-ai trăit și mai ales de privirile-indigo pe care le ai pe piele, ți-ai tencuit mintea cu ceea ce ai trăit și acum vezi în câteva culori. Nu cele bune.
Alea sunt prea scumpe. Pictez mereu cu mâinile și aș simți că prad culori - mai rău, aș fi tentată să le mânjesc tot pe mine, încă un strat și încă un strat și încă un strat și dacă tot mă pui să mă demachiez, lasă-mă să îmi șterg și scheletul cu radiera.
Găsește-ți o scuză sau un om sau o aromă de ceai prin care să te ierți. 
Înnebunesc?
Te rog nu mă mai întreba. Eu nu renunț așa ușor, Iulia – ...
Dar asta mă costă, mă costă catrene, mă costă kilolitri de ceai și mă costă vocea pe care am pierdut-o; ai speriat-o când mi-ai spus pentru prima dată ce-ai crescut!
Trebuia să te întreb de pe-atunci, ce-am crescut? Am crescut flori de plastic în primăveri gastrice și am locuit în șaisprezece primăveri diferite și tot n-am reușit să mă obișnuiesc cu atâta lumină. Și încă priveam cu ochii de ac.
Primăvara asta a fost, ce-i drept, acceptabilă. Nu m-a împuns cu nicio culoare, nu m-a pus să spun povești. Le-am zis oricum, le-am povestit mitul meu preferat, copilăria mea. Dacă ai putea să le vezi ochii, neam superstițios, credeți în copilărie ca în vâsc și în mărțișoare și în pisici negre. Nu mi-a înregistrat nimeni copilăria, iar eu cred doar în ceea ce văd - de asta nu mă privesc în oglindă, urmăresc un soi de durere tăcută a oaselor mele care îmi spune azi ești frumoasă, de ieri nu-mi amintesc nimic, mâine e încă un soi de generic foarte prost gândit. Așa încât trăiesc doar azi, azi, azi-ul de mâine, azi-iarnă, azi-noapte, un an întreg de azi, am obosit. Mi-am uitat jucăriile în curte într-o zi de vară și cred că atunci mi s-a decolorat copilăria. Mai târziu, am spus sau cântat sau sângerat ceva cu care mi s-a pătat vârsta și mi-au zis: asta e adolescența! Am întrebat dacă pot să dau skip.

... Pata n-a ieșit nici acum, după câțiva ani.
Aveam pene printre coaste și ceva din mine ar fi avut puterea să zboare.
N-am apucat să aflu ce era. Am zdrobit ceva-ul între două zile care erau atât de reci încât am făcut pneumonie, am tușit toate penele din mine, am găsit câțiva oameni care să îmi spună că au grijă de mine în timp ce aveam grijă de mine și am hotărât să îmi caut vocea.
Dar s-a apucat de muzică și e în turneu, am rămas în contratimp și, cum să spun, nu mai am cerneală să îi scriu să se întoarcă. Nu-i voi scrie cu sânge. Cât despre ochiurile de ac, n-am ce să-ți explic, le țin în colțul ochilor și lumea mă tot întreabă dacă plâng. Nu, dragilor, fața mea e la patru ace, al cincelea mi-e limba, de asta stai ca pe ace când îmi vorbești.



vineri, 21 aprilie 2017

parolă

am ajuns la o rigiditate extrem de comodă
nu sunt bine decât atunci când mă întreb dacă ar trebui să dorm
dacă mă stabilizez, înseamnă că am obosit și
reușesc să fiu fericită doar prin
erori:
iar am pus cana greșită în jurul cafelei scumpe
râsul greșit pe rujul potrivit
o secundă bună într-o oră de care am uitat
buzele greșite sub
un cuvânt nou.
tot ce e cu adevărat frumos e o
eroare
iulia, succesul tău e
un cod corect introdus de dumnezeu în
baza de date a
erorilor.
succesul tău e

criptat


miercuri, 15 martie 2017

predispus

stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
nu știu cine sunt astăzi și 
nici nu prea am cine să fiu 
mai stau trează timp de trei vieți și 
pe restul le mor deodată 

stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
chemarea mea e în felul următor /elipsă/
trebuie să descarc cât mai multă muzică 
să port toți cerceii mamei mele 
să cânt să mă distrug să nu mă întorc


stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
poet blond & incert 
mirosind a suc de căpșuni și banane 
îmi inunzi capul cu trac și bancuri și 
 îmi bifurci ființa în trap și frisoane 

stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
nu-mi voi mai da corpul la împrumut 
îl primesc înapoi descusut corupt și 
ars de culoarea unui apus imploziv 
ars de zâmbetul tău abraziv




marți, 14 martie 2017

stimați părinți


există câte un exemplar din fiecare copil al vostru și
asta e prea mult pentru mine
prea multă pornografie prea mulți orbi prea aproape
predispuși la cancanuri cum e predispus și omul la moarte

dacă i-aș strivi între claviculele mele ca pe
niște păpuși de porțelan
și-ar da check-in în inima clujului și
mi-ar da rating slab la ekg

când au căzut în pupila lui dumnezeu, el
i-a plâns pe toți cu capul de beton și
de fiecare dată când spun cuminți o rugăciune
dumnezeu le promite câte un telefon nou










sâmbătă, 11 februarie 2017

techno

pun pe replay o piesă şi
mă las poluată de dragostea pentru tine
iubirea asta e second hand şi
ştii că nu-mi plac lucrurile ieftine

de fiecare dată când îmi aprind o ţigară
îmi dau foc la mânecă de parcă
încerc să-mi scrumez pielea pe asfalt
nu dau mai mult pe oraşul ăsta decât pe o scrumieră

de fiecare dată când m-ai părăsit ai aşteptat
ca relaţia noastră să ajungă la chiştoc ca să
tragi ultimul fum. apoi îmi trăgeai clapa

mai târziu, eu trăgeam de clapele pianinei ca să
îmi resculptez corpul din muzică dar
la cât ai întins coarda
toate sunetele erau ca tine. false

viaţa ta e ca şi curtea din spate a unui
colecţionar compulsiv sau ca a vecinului care
şi-a îngropat nevasta acolo pentru că
nu prea are cu cine să discute

după atâta timp, felul în care te iubesc
nu se prea diferenţiază de
felul în care se blochează pe replay o piesă
de pe un disc zgâriat

când va veni primăvara
voi fi respirat în locuri în care n-ai ajuns
voi trage pe nas aerul absenţei tale şi
ştii şi tu cum e cu trasul ăsta pe nas

voi fi dependentă de
lipsa ta





luni, 6 februarie 2017

lupă



aprilie 2015, amintiri verzi albe roz
priviri roase de lumină, soarele ȋntors
cu faţă spre mine pe un cer de teflon
o lalea ȋntre pagini, nu-mi plăceau alte flori
o voce lichidă lichidată de un roi
de fluturi din origami ȋntr-un stomac gol
câţiva kilometric de degete ȋntre noi
ochii tăi congelaţi pe când ai mei erau nori
te văd dintr-un singur zgomot şi te-aud pe culori
genele tale sunt săbii, prevesteşti un război
de priviri ȋmpăturite şi atingeri ȋn şuvoi
aprilie 2015, viitorul n-a fost verde alb roz
viitorul ne-a fost gri neȋngrijit şi spirtos