vineri, 23 iunie 2017

răspoimâine

poezia mea e o chiuvetă plină cu smoală sub clar de bec aprins            
el avea un ciob în vertebre băi privește-mă verde zice                              
aprinde cuiul ăsta în cuibul palmei mele                                                                       
fii cuminte iulia visa-mi-ai dosul palmei                                                               
privirea-ntinsă ca o plajă de schelete                                                                          
pânzele nu-s marinare sus venele eșarfele peste                                                      
sternul ei de poliester porii plini de verighete                                                                 
fata asta cică-i jupiter sau poate doar ne minte                                                                 
îmi jupuie mințile îmi julește coperțile de                                                    
piele zâmbind pistrui prinde-mă în strânsori de strungă                                                      
apasă pedalele accelerează pianele                                                                      
asta-i o poveste cu jartiere cu jar pe artere                                                   
încuie sertarele îți place să înghiți cheile                                                          
ciocnește berile ciocnește plăcile tectonice                                              
îmi place de tine în fuste scurte vieți scurte priviri goale                                                   
gloanțe oarbe stele petale                                                                                        
și pete și pupile lipite pe fețe                                                                 
fetele astea încâlcite                                                                                          
fetele astea răsfoite răsfolosite                                                                  
răspoimâine promit să te                                                                                                      
ador azi lasă-mă să apăs trăgaciul te rog


joi, 22 iunie 2017

iulia mea e pânză


te aștept la capătul blândeții cu un buchet de vânătăi, iulia mea plină de nasturi și plasturi, călcând pe tălpi de staniol. ești așa frumoasă în mormanul tău de zgârieturi, murmurând sub gloanțele dușului că vrei să mori cu zorii pe ecran. mă trezeam cu oasele ca niște tiruri pline lângă corpul tău din spumă de șampanie. ce automatism tactic, zâmbești până la os, plouă de se rup copacii din tine, lasă-mă să te pictez cu mov. iulia, m-ai făcut artist, îmi reproduc iubirea în smalțul tău spart de culori, unghii și zimți.
asta-i liniștea dinaintea analizelor, uimito, spune-mi că o simți.                                                
asta-i furia dinaintea perfuziei, iubito, te îmbrac în urme de dinți.

cine dracu' ești azi, vezi că ai sânge pe-obraji, pari că renaști dintre flori și fiori ai morții, parcă ne lași să te înșiretăm la perechile noastre de teniși.
asta-i liniștea dinaintea valizelor, iubito, știu unde pleci. 
ăsta-i extazul dinaintea diazepamului, iubito, te adorm între clești.
iulia mea e zână, trage la măseluță cu aripile zob,  
iubita mea e pânză, eu sunt cromofob. 


marți, 20 iunie 2017

2567 xgc

doctore, vino la bis cu bisturiul, caută-mi abisul cu lama cuțitului care zâmbește transparent, trist nu-i. sau zâmbetul e lama, doctore? ți-ai uitat haina în cuier după ce-ai fugit din mine ieri. l-am văzut iar pe dumnezeu injectând tăceri și treceri în greață în pietoni cățărând blocuri și locuind în străzi. rezemați de niște stele de lemn, ce străji ieftine, nu călăuze, ci călăi. 
îi chem la un pahar de vin și pleacă atât de goi
strigoi mă strigă, sânge, intrigi, plouă șuvoi 
îi chem la un pahar de vin și pleacă atât de goi
strigoi mă strigă, sânge vintage, plouă cu voi



duminică, 18 iunie 2017

ameţit de viaţă, ameţit de moarte



între două linii dintr-un caiet despre oameni morţi de frică, trag la sorţi o constelaţie, încă din prima zi îmi pică aceeaşi. o iau în mână şi o scap ca să mă scap de ea, dar nu mă scapă din priviri, mă sapă până la sânge şi mă caută de mărunţiş prin creier. bag monede, bag monade ca să repornesc caruselul, în torace mi se-nvârt trei prieteni cu minciuni la partu ace. odată întoarsă din torentul de băuturi prea dulci, prea seci, i-am luat şi eu de mână ca să pot să-i scap şi să se crape ca nişte cd-uri vechi. n-au mai scăpat de mine, cred că aşa e în poveşti, pieptul plin de petarde ca un panou electric defectat de ploi reci fermentate în geci. iunie sacadat de secete şi decibeli care decid ritmul piesei pe care nu pot s-o scriu de ieri. un sunet care mi-a scăpat e nota ce-mi lipsea din encefal, eu ce fac cu un cântec neterminat? gândurile mele sunt ghirlande care mă trag spre iad. spaţiu lipsă plin de clepsidre şi de sticle de tuş, tuse şi ruj, ceruri prinse-n globuri şi-n globule, următoarea piesă e ultima coborâre, anabază, anotimpul remizei pentru cei care au aflat la ştiri că primăvara a fost internată într-un ospiciu în urma unei crize.


joi, 8 iunie 2017

ceai de mere



spune-mi de ce încerci să ții de mână un taifun, șoptea – ce gust ciudat are sfârșitul, ceva mă salvează și ceva mă îngroapă, în funcție de zi.     
și în fruntea frustrării că primăvara e prea scurtă i se afla frica de caniculă. vorbea cu anacruze fixându-și minciunile cu un strat de ir pe buze. între noi erau câteva zile și un zid de arhi-idei, ghivece de orhidei pe pervazul ei, n-avea grijă de ele, dar era dependentă de flori și de culori. lor nu le spunea nimic, n-auzi, zi-le ce zile ai. dar ea împacheta
                              fiecare vară în foi de ziar și o arunca peste vamă.                                      
cu vocea de marmură își murmura lista de morți, mirosea mereu a ceai de mere și a boli trase la sorți.





marți, 6 iunie 2017

1



dintre lună și un lunatic s-a născut o lunetistă. i s-a scris pe maxilar că ei rămân auxiliari, în timp ce ea e catastrofa primă, primează cu privirea peste cei din jurul ei.            
                   prima ei strofă a fost o vânătaie cataclismică pe coapsa mamei, fiindcă era cam plictisită, mamă, ce să-mi faci, nu ești îndeajuns de puternică încât să mă părăsești. părea singură printre cabluri, stătea departe de restul, nu suporta resturile din frigider. își plătea toate greșelile, dar nu din banii ei. se credeau toți atei, dar o venerau din cap până la ultima venă din corpul ăla de clei. le vorbea venin, veneau cu toții ca să plece din casa ei. ea locuia între coperte ciopârțind povești și chipuri, chipurile se credea poet. e tare greu să o potrivești în vreo eră, căci era glaciară și plângea glazură în loc de lacrimi. la prima crimă pe care a publicat-o, a clacat. și-a încălcat slăbiciunea și le-a arătat-o, dar ei nu vedeau dincolo de postările de la 4. ea locuia la 3, la 2 venea acasă bolnavă de cifre. ceasul blocat pe 11:11, cifrajul locului ei. căci ea era tot prima, se temeau să fie în urmă mereu...


marți de porțelan

şi nu putea să se plimbe cu gândurile ei dacă nu le punea în lesă, implozie în piept, implant de stări pozitive, dar genul ăsta de transplanturi eşuază dacă zilele-s incompatibile. două-trei străzi şi pachetul e gol, părul în flăcări prin vânt fâşâind ca un staniol. în staţie, oamenii sloi, autobuzul venea la câteva vieţi distanţă. sângele camuflat în obraji, o dureau paşii pe care nu-i făcea spre casă. stătea să plouă - ori ea, ori cerul. azi nu e o zi prea bună pentru întrebări şi alergii. orice ar fi însemnat ochii ei atunci,                                nu-i traduce, nu-i tipări.                            
 cerceii din târgul de azi vară, pe când oasele ei mai suportau viaţa –        
când era prea cald, se culcau în mansarda aburită, abţinându-se de la gândit. iubiri mute, televizorul pornit la parter, sunet tern de statistici cu oameni care mor de cald sau trăiesc în frig. şi crepusculul se înfigea în geam, gelozia apunea peste spatele lor zgâriate. vieţile lor erau în aşteptare, pe-atunci nu îşi făceau cafea la aragaz şi n-aveau răgaz să sufere. 
nopţi între tunete, vara aşteptând în curte - acum aşteaptă troleul spre casă cum aştepta dimineţile     ca să îl sune.




sâmbătă, 27 mai 2017

artificii pentru artificiali



are vreo două sute de fobii noi, și-a făcut parolă de facebook din insomnia lunii mai. ecoul corpului ei în casa mea e ecocid. am aer nou în cap, aer și nori în cap, capricii, capricorni, caprifoi prin părul plin de amoniac – mă închid într-un cântec sau adorm într-un cadillac, sunt un copil speriat, un copil expirat, nu-mi încap în vârstă și caut un zeu nerezervat. m-am îndrăgostit de ceva ce am simțit în parc, entuziasm opac, încerc să văd dincolo de mine, dar umbra mi s-a inflamat, mi-ai aruncat privirea aia nagasaki – ce-am avut noi nu s-a terminat, a explodat.


vineri, 26 mai 2017

forma unei foi rupte





fuma de parcă se plictisise de plămâni, spunea m-am plictisit să devorez oameni, dar cuvintele ei erau droguri și fantome nemetabolizabile. avea gleznele ca două panglici și șiraguri de perle peste jugulară, nu știu în ce iad încerca să coboare, dar știu că nu voiam s-o ajut. totul era excesiv de real, infernal de vizibil, pielea i se uscase ca o pictură care își credea succesul imposibil. ne mutasem dintr-o realitate într-alta mult prea devreme, absența ei era de mărimea unui univers a cărui infinitate eșuase. când mi-am vărsat vinul pe ea m-am gândit că a recăpatat în sfârșit culoare, abia așteptam să pun mâna pe ea ca să o pot urî, dar ea mă iubea ca auto-apărare.


miercuri, 24 mai 2017

lucruri fragile & colorate


voi doi vă știți, le ziceau horoscopul și cearcănele. orgoliu de nămol, nu te zbate, mi-a zis că lumina stă unde o pui, dar întunericul se mută unde vrea el. și noaptea era undeva între ei pe canapea, decojind oase obosite pe care le umplea de flori și zicea                                                                                                dragostea e o eroziune                                                                                și nu găseau o zi neruginită în care să tragă perdelele. lipsea totul, primăvară  de ciment, nu-i întrebase nimeni dacă vor să fie reali.                                                         erau la două-trei mușcături distanță de adevăr.                                         pe atunci viața nu era doar                                                                                                         roșcate trap planete și staropramen                                                                   mintea necalibrată, corp de colibri, o umplea de vitralii și o golea de mitralii: femeie cu aromă de război și de savarină, închisă într-o singurătate de carton – el cumpărase hârtie de împachetat.                                            i s-a trimis prin poștă. a scos destinul din destinatar.



miercuri, 17 mai 2017

tiimmy turner

i bet you fuck like a fairy on acid
avea câte o zână pe fiecare umăr, îi săpau bănuieli în piele, tu ești aleasa
dar ea nu știa să aleagă nimic
îi plăcea zborul narcotic al zânelor ei, titireze de sticlă, când i se învârteau în jurul gâtului și îi ziceau
tu ești aleasa
dar ea n-a ales asta
i-au zis că-i vor împlini toate dorințele, cu condiția ca ceea ce își dorește să nu ajute pe nimeni
și era închisă într-un castel de viruși și speranțe
cu pereți prin care nu-și auzea gândurile și geamuri care se închideau cu nasturii pe care îi folosea pe post de ochi pentru păpușile ei
din robinete curgeau cioburi și tutun uscat
încerca să mobileze castelul, dar devenea tot mai gol
și-mi zicea tristă nu am destule gratii pentru
toate oglinzile pe care vreau să le pun în baie
mi-e așa frică de fata care mă privește
și încerca să-și dorească ceva, dar îi plăcea să creadă că are totul, zânele nu oboseau, i se învârteau prin cutia toracică cu aripile-lamă, tu ești aleasa. și prin scrumul alb al unui cer ars se prăbușea muzica pe podea, îi intrau sunetele în talpă ca niște așchii grotești și ea nu se putea opri din dansat
tu ești aleasa
și își dorea să nu fie, dar asta ar fi însemnat să își pună o dorință
ea voia să aibă totul fără să își dorească nimic
și o durea fiecare stea pe care nu putea s-o salveze, obsesie spastică
și gândea ca un incendiu, îngropa și dezgropa viitorul altora ca să găsească o dorință egoistă
dar n-avea putere să le spună n-am voie să vă ajut dacă vreau să trăiesc
și a ales între ei și ea și ei nu i-au mai spus
tu ești aleasa
n-a mai ales-o nimeni și s-a frânt sub o dorință nerostită

voiam să-l aleg pe el, știu că nu-i alesul meu


marți, 16 mai 2017

prin fum

   ochii atât de frumoși, păcat că sunt pe fața ei. sentimentele i se fac teanc și 
le vinde pe oszer, unde sunt standuri de manele și miros de turtă dulce. în eclipsa dintre sânii ei se nasc toate fobiile, zodii electrice care învârt planetele pe degete, 
și în cameră e rece, e rece, îți promit că mâine te vei trezi roșcată și 
îmi vei pune muzică și mi-o vei pune prin fum prin fum 
simt nevoia să o sugrum câteodată, e frumoasă prin fum de-mi vine să o înjur. 
îmi arată poezii din fum și din piele, poezii ale unor oameni care nu vor să fie poeți – și-o are pe venus în pupilă, dar nu mai vrea să iubească, plutește prin tricourile mele 
și se descalță de cuvintele cu care am murdărit podeaua. 
și e așa slabă încât văd cosmosul din ea prin fum prin fum  









sâmbătă, 13 mai 2017

noi x sângele



noi şi sângele
dimineaţa la 4
eu cu glezna în iad
tu cu mintea în franjuri
era frig, încă e
nu mai am vieţi să înţeleg
nu mai am morţi să te caut
îţi xeroxez privirea şi
mototolesc până la sânge originalul


duminică, 7 mai 2017

poem din salivă



i-am zis:
am
flori de greață în stomac
picturi, stânci și chakre în cap
nu-i nimic de controlat, nimic de plasat, nimic deplasat
semnez cu vânătăi de dantelă pe
gâtul tău de bumbac și cu
 dinții în piele, să știu că
ceva am însemnat
cezură, cenzura
remușcările, asceza
mușcăturile, bezna
un poem din salivă –
s-a decolorat, decupat, ce crunt act,
am alunecat
din noapte-n zi sau invers
înspre ultimul vers, epitet
șters, blank intens
lacrimi, sânge și sper... mă înțelegi tu, nu-i stres...






vineri, 5 mai 2017

Mi-am zis la naiba, eu nu mă voi căsători niciodată. Maxim logodnă, minim despărțire. Cred că eram în viață când am gândit-o, și am mototolit gândul ăsta până a încăput pe lama unei prăpastii, fiindcă ocupa prea mult loc în mine.
Pe ceafă am un semn în formă de V și sunt sigură că e de la viață, dar apoi vin și zile în care sunt sigură că e de la vremetrecevremevine. Totuși, ar trece ceva timp până să învâț să simt că trece timpul.
M-am obișnuit cu gânditul pe muzică, să știi că e oribil să gândești a capella, dar aici e o tăcere arctică, pustietatea e atât de adâncă încât pare o nemărginită prezență. Mi-am suprapopulat capul cu un teanc de hârtii, gândurile n-au mai avut cerneală și a trebuit să fac câte un nod în mijlocul fiecărei propoziții ca să nu-mi picure cuvintele prin ochiul ăsta de ac. E prin mijlocul frunții. 
Înnebunesc? Întreb pentru un prieten.
Pune jos camera și nu mă mai întreba. Ce ți-a crescut părul, habar nu am cine ești de la atâta vopsea. Ce ești tu, palimpsest? Demachiază-te de secundele pe care le-ai trăit și mai ales de privirile-indigo pe care le ai pe piele, ți-ai tencuit mintea cu ceea ce ai trăit și acum vezi în câteva culori. Nu cele bune.
Alea sunt prea scumpe. Pictez mereu cu mâinile și aș simți că prad culori - mai rău, aș fi tentată să le mânjesc tot pe mine, încă un strat și încă un strat și încă un strat și dacă tot mă pui să mă demachiez, lasă-mă să îmi șterg și scheletul cu radiera.
Găsește-ți o scuză sau un om sau o aromă de ceai prin care să te ierți. 
Înnebunesc?
Te rog nu mă mai întreba. Eu nu renunț așa ușor, Iulia – ...
Dar asta mă costă, mă costă catrene, mă costă kilolitri de ceai și mă costă vocea pe care am pierdut-o; ai speriat-o când mi-ai spus pentru prima dată ce-ai crescut!
Trebuia să te întreb de pe-atunci, ce-am crescut? Am crescut flori de plastic în primăveri gastrice și am locuit în șaisprezece primăveri diferite și tot n-am reușit să mă obișnuiesc cu atâta lumină. Și încă priveam cu ochii de ac.
Primăvara asta a fost, ce-i drept, acceptabilă. Nu m-a împuns cu nicio culoare, nu m-a pus să spun povești. Le-am zis oricum, le-am povestit mitul meu preferat, copilăria mea. Dacă ai putea să le vezi ochii, neam superstițios, credeți în copilărie ca în vâsc și în mărțișoare și în pisici negre. Nu mi-a înregistrat nimeni copilăria, iar eu cred doar în ceea ce văd - de asta nu mă privesc în oglindă, urmăresc un soi de durere tăcută a oaselor mele care îmi spune azi ești frumoasă, de ieri nu-mi amintesc nimic, mâine e încă un soi de generic foarte prost gândit. Așa încât trăiesc doar azi, azi, azi-ul de mâine, azi-iarnă, azi-noapte, un an întreg de azi, am obosit. Mi-am uitat jucăriile în curte într-o zi de vară și cred că atunci mi s-a decolorat copilăria. Mai târziu, am spus sau cântat sau sângerat ceva cu care mi s-a pătat vârsta și mi-au zis: asta e adolescența! Am întrebat dacă pot să dau skip.

... Pata n-a ieșit nici acum, după câțiva ani.
Aveam pene printre coaste și ceva din mine ar fi avut puterea să zboare.
N-am apucat să aflu ce era. Am zdrobit ceva-ul între două zile care erau atât de reci încât am făcut pneumonie, am tușit toate penele din mine, am găsit câțiva oameni care să îmi spună că au grijă de mine în timp ce aveam grijă de mine și am hotărât să îmi caut vocea.
Dar s-a apucat de muzică și e în turneu, am rămas în contratimp și, cum să spun, nu mai am cerneală să îi scriu să se întoarcă. Nu-i voi scrie cu sânge. Cât despre ochiurile de ac, n-am ce să-ți explic, le țin în colțul ochilor și lumea mă tot întreabă dacă plâng. Nu, dragilor, fața mea e la patru ace, al cincelea mi-e limba, de asta stai ca pe ace când îmi vorbești.



vineri, 21 aprilie 2017

parolă

am ajuns la o rigiditate extrem de comodă
nu sunt bine decât atunci când mă întreb dacă ar trebui să dorm
dacă mă stabilizez, înseamnă că am obosit și
reușesc să fiu fericită doar prin
erori:
iar am pus cana greșită în jurul cafelei scumpe
râsul greșit pe rujul potrivit
o secundă bună într-o oră de care am uitat
buzele greșite sub
un cuvânt nou.
tot ce e cu adevărat frumos e o
eroare
iulia, succesul tău e
un cod corect introdus de dumnezeu în
baza de date a
erorilor.
succesul tău e

criptat


miercuri, 15 martie 2017

predispus

stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
nu știu cine sunt astăzi și 
nici nu prea am cine să fiu 
mai stau trează timp de trei vieți și 
pe restul le mor deodată 

stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
chemarea mea e în felul următor /elipsă/
trebuie să descarc cât mai multă muzică 
să port toți cerceii mamei mele 
să cânt să mă distrug să nu mă întorc


stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
poet blond & incert 
mirosind a suc de căpșuni și banane 
îmi inunzi capul cu trac și bancuri și 
 îmi bifurci ființa în trap și frisoane 

stau și gândesc și 
înnebunesc pe parcurs 
nu-mi voi mai da corpul la împrumut 
îl primesc înapoi descusut corupt și 
ars de culoarea unui apus imploziv 
ars de zâmbetul tău abraziv