vineri, 5 mai 2017

Mi-am zis la naiba, eu nu mă voi căsători niciodată. Maxim logodnă, minim despărțire. Cred că eram în viață când am gândit-o, și am mototolit gândul ăsta până a încăput pe lama unei prăpastii, fiindcă ocupa prea mult loc în mine.
Pe ceafă am un semn în formă de V și sunt sigură că e de la viață, dar apoi vin și zile în care sunt sigură că e de la vremetrecevremevine. Totuși, ar trece ceva timp până să învâț să simt că trece timpul.
M-am obișnuit cu gânditul pe muzică, să știi că e oribil să gândești a capella, dar aici e o tăcere arctică, pustietatea e atât de adâncă încât pare o nemărginită prezență. Mi-am suprapopulat capul cu un teanc de hârtii, gândurile n-au mai avut cerneală și a trebuit să fac câte un nod în mijlocul fiecărei propoziții ca să nu-mi picure cuvintele prin ochiul ăsta de ac. E prin mijlocul frunții. 
Înnebunesc? Întreb pentru un prieten.
Pune jos camera și nu mă mai întreba. Ce ți-a crescut părul, habar nu am cine ești de la atâta vopsea. Ce ești tu, palimpsest? Demachiază-te de secundele pe care le-ai trăit și mai ales de privirile-indigo pe care le ai pe piele, ți-ai tencuit mintea cu ceea ce ai trăit și acum vezi în câteva culori. Nu cele bune.
Alea sunt prea scumpe. Pictez mereu cu mâinile și aș simți că prad culori - mai rău, aș fi tentată să le mânjesc tot pe mine, încă un strat și încă un strat și încă un strat și dacă tot mă pui să mă demachiez, lasă-mă să îmi șterg și scheletul cu radiera.
Găsește-ți o scuză sau un om sau o aromă de ceai prin care să te ierți. 
Înnebunesc?
Te rog nu mă mai întreba. Eu nu renunț așa ușor, Iulia – ...
Dar asta mă costă, mă costă catrene, mă costă kilolitri de ceai și mă costă vocea pe care am pierdut-o; ai speriat-o când mi-ai spus pentru prima dată ce-ai crescut!
Trebuia să te întreb de pe-atunci, ce-am crescut? Am crescut flori de plastic în primăveri gastrice și am locuit în șaisprezece primăveri diferite și tot n-am reușit să mă obișnuiesc cu atâta lumină. Și încă priveam cu ochii de ac.
Primăvara asta a fost, ce-i drept, acceptabilă. Nu m-a împuns cu nicio culoare, nu m-a pus să spun povești. Le-am zis oricum, le-am povestit mitul meu preferat, copilăria mea. Dacă ai putea să le vezi ochii, neam superstițios, credeți în copilărie ca în vâsc și în mărțișoare și în pisici negre. Nu mi-a înregistrat nimeni copilăria, iar eu cred doar în ceea ce văd - de asta nu mă privesc în oglindă, urmăresc un soi de durere tăcută a oaselor mele care îmi spune azi ești frumoasă, de ieri nu-mi amintesc nimic, mâine e încă un soi de generic foarte prost gândit. Așa încât trăiesc doar azi, azi, azi-ul de mâine, azi-iarnă, azi-noapte, un an întreg de azi, am obosit. Mi-am uitat jucăriile în curte într-o zi de vară și cred că atunci mi s-a decolorat copilăria. Mai târziu, am spus sau cântat sau sângerat ceva cu care mi s-a pătat vârsta și mi-au zis: asta e adolescența! Am întrebat dacă pot să dau skip.

... Pata n-a ieșit nici acum, după câțiva ani.
Aveam pene printre coaste și ceva din mine ar fi avut puterea să zboare.
N-am apucat să aflu ce era. Am zdrobit ceva-ul între două zile care erau atât de reci încât am făcut pneumonie, am tușit toate penele din mine, am găsit câțiva oameni care să îmi spună că au grijă de mine în timp ce aveam grijă de mine și am hotărât să îmi caut vocea.
Dar s-a apucat de muzică și e în turneu, am rămas în contratimp și, cum să spun, nu mai am cerneală să îi scriu să se întoarcă. Nu-i voi scrie cu sânge. Cât despre ochiurile de ac, n-am ce să-ți explic, le țin în colțul ochilor și lumea mă tot întreabă dacă plâng. Nu, dragilor, fața mea e la patru ace, al cincelea mi-e limba, de asta stai ca pe ace când îmi vorbești.